http://www.youtube.com/watch?v=S3z0_k4q830
Prima zi de toamnă mă nelinişteşte, e ultima toamnă a copilăriei mele, ultimul an de liceu, ultimele momente de iresponsabilitate. Nu-mi vine să cred cum s-a scurs timpul pe nesimţite. Parcă mai ieri aveam codiţe, uniformă, ciorapei albi, guleraş apretat şi călcat de mami şi un buchet de garofiţe în mână pregătită fiind să i-l înmânez doamnei învătătoare. Aveam abecedar şi Moş Arici, aveam pacheţel de acasă şi suculeţ Trompy, aveam bentiţă şi moaţe albe, eram curioasă şi totodată înspăimântată. În clasa a V-a am trecut la o altă etapă, ne-am cunoscut diriginta care era şi este o persoană deosebită. Parcă acum o văd cu un costum alb cu dungi negre, un par negru frumos şi un zâmbet cald,inestimabil. Ne-a fost călăuză timp de patru ani şi a încercat să scoată la iveală tot ce aveam noi mai frumos. Mai târziu, la începtului liceului a trebuit să ne adaptăm într-un nou colectiv, să cunoaştem noi caractere şi să ne tachinăm cu o dirigintă bătrânică şi cicălitoare care ne-a iubit fără să ne arate, tocmai pentru binele nostru. Avem acum amintiri frumoase, încă îmi mai vine în minte primul semi- revelion petrecut alături de câţiva colegi când au venit după mine la 3 dimineaţa cu sticlele în mâini, legănându-se 
). În clasa a XI-a ne-am cam purtat urât unii cu alţii, dar nu e timpul pierdut. Important e să lăsăm puţin de la noi şi să profităm de zilele care ne-au rămas, cel puţin eu sunt dispusă să fac acest lucru. Vreau să plec din liceu la fel de impresionată precum am intrat acum aproape 12 ani…
Mi-a provocat o uşoară nostalgie venirea teoretică a toamnei, m-a purtat pe aripile ei şi mi-a făcut o mică recapitulare. E urât să creşti.
“Şi totuşi vine toamna
Şi vai, suntem bătrâni”
